Asa, fara nici un gand ascuns...voi va credeti niste oameni rezonabil de educati? Eu cred ca da, dupa cat va cunosc.
Cum ati reusit? In ce sistem ati invatat? A contat asa mult sistemul? Nu cumva educatia se face in primul rand acasa, prin efort personal? Ca profesorul imi explica ce si cum dar daca acasa nu fac studiu nu prea ramane mare lucru?
Eucaţie.Pentru mine a contat ceea ce am văzut acasă. Exemplele, nu "prelegerile". Mama şi bunii mei, ardeleni.
Învăţat.Legat de învăţătură, eu cred că există oameni care învaţă cu plăcere şi alţii care nu învaţă cu plăcere, indiferent de sistem, metodă. Îţi dai seama ce greu lucrează dascălii cu cei din urmă!
Ana, povestea mea;
Educatie primara: primele reguli, reflexe, invataminte, in familie: nu primesti nimic fara a binemerita; nu ai mai multe drepturi decat ceilalti din casa chiar daca primesti mai multa iubire, atentie, rasfat; ce tie nu iti place altuia nu face; faptul ca tu ai "rochita de blugi" si tricicleta nu te face mai buna si mai desteapta decat baiatul vecinului cu tenisii rupti; daca te duci in curte sa iti mananci bananele primite trebuie musai sa le imparti cu copii, nu vrei sa imparti cu nimeni, nimic, stai in casa si iti "savurezi" singura cadoul.
Scoala: norocul chior de a-mi fi inceput "ucenicia"(de la clasa I la XII) intr-o unitate de invatamant de exceptie. In anii '60-70, corpul profesoral si sistemul educational din fosta Scoala Centrala de fete (botezata Zoia Kosmodemianskaia), printr-un compromis conjunctural (marea majoritate a elevelor proveneau di familiile celor ce lucrau in M.A.E., M.A.I. si M.A.N) al puterii comuniste, provenea din vechea garda (80% dintre profesori erau la catedra si inainte de anii '50) si se mentinea sistemul semi-internat, dupa ore se lua masa in scoala si se trecea la clasa preparatoare, de studiu si invatare a materiilor pentru ziua urmatoare sub indrumarea unor pedagogi (toate foste profesoare de exceptie a gimnaziilor "burgheze", epurate din scolile comuniste).
Fiindca ultimul director "burghez" al scolii (inaintea sovietizarii) fusese nimeni altul decat Gheorghe Delavrancea, scoala benficia de o biblioteca demna de marile universitati, bibliotecara, si invatacelul nostru in arta lecturii (cand, ce anume si cum trebuie citit) fiind madam Rositza Ghica, singura "oaie ratacita" a familiei ramasa in tara.
Cu acest corp de elita am invatat sa iubesc "scoala", am descoperit frumusetea studiului, fascinatia orelor de limba si cultura romana, a istoriei, limbilor straine, filozofiei si astrologiei, chimiei, geografiei, biologiei si chiar si a matematicii ( chiar daca eram o scoala de "uman").
In clasa, profesorii nu ne "scoteau la tabla" si nici nu ne "ascultau" pentru note, temele erau dezbatute in stil "replici contra replici" se nara subiectul orei prin completare si intrebari incrucisate elev-profesor si viceversa.
Doar extemporalele bi-saptamanale erau examele de cunostinte individuale, apelativul profesorului era "domnisoara" si, de cele mai multe ori, clopotelul suna in van, prinsi de fascinanta poveste spusa de profesor nu avem nici o intentie de a iesi in pauza.
Profesorul nu era nici temut nici nu intimida, era admirat si iubit, emulatia de baza fiind cum sa il impresionezi placut, a fi prins "botca" era un motiv de umilinta, de rusine.
In zilele in care, omeneasca intamplare, profesorul era tulburat, trist sau obosit ( de cele mai multe ori de vicisitudinile vietii) in clasa nu se mai simtea veselia, ci doar o sfiosa si solidara liniste. Ne-am respectat profesorii si ei pe noi.
Mai toate manualele mele au fost curate si nefolosite, lectiile noastre nu urmau cretinele metode de "invatare" si marea majoritate a textelor ce faceau obiectul studiului unor materii precum literatura romana, engleza si franceza, istoria sau filozofia nu erau cele din manualele comuniste. Exemplu; tema Eminescu (poet, publicist, nuvelist) a fost element de studiu un intreg trimestru in detrimentul altor 2-3 scriitorasi comunisti ignorati total, lectiile de limba franceza se faceau pe muzica lui Edith Piaf, Aznavour, Adamo, etc. si cele de engleza intr-un sui generis proces - Soames Forsyte vs. Irene Forsyte, in ultimii ani trecand la analiza lingvistica si morfologica a frazelor lui Faulkner (ucigatoare si fascinante).
Cireasa pe tortul copilariei si adolescentei noastre a fost o fascinanta si de exceptie femei; Elly Baraski, diriginta mea pentru 8 lungi ani, sotia sculptorului Baraski si muza unui lung sir de intelectuali a anilor ' 50- '80 ce se odihneste alaturi de iubirea vietii sale legendarul Dan Setlacec. Rafinata, erudita cu un prea plin de iubire si daruire pentru " domnisoricile" ei, Elly Baraski ne-a invatat sa facem pasul de la copile baietoase sau nesarate la adolescente cu personalitate si cochete, ne-a "destainuit" cat de scurta trebuie sa fie fusta, de ce sa nu chicotim in preajma flacailor, cum si cand sa folosim rimelul, tusul de pleoape sau rujul, secretul devenirii din ratuste caraghioase in lebede.
Multi ani dupa ce "puii"ei si-au luat zborul, a ramas prietena si confidenta unora dintre noi, martor discret dar util al devenirii noastre.
Bref, o mare parte dintre ceeace sunt, stiu si am realizat o datorez norocului de a fi fost "Zoista".
